Știri!
Monitorul Oficial Local
search
Scurt istoric
RĂZVAD – dupa o tradiţie locală, numele satului evocă un loc de trecere, subliniind importanţa drumurilor ce treceau pe aici.Răzvad este unul din cele mai vechi sate ale judeţului, fiind amintit la 17.XI.1431 cand Alexandru Vodă Aldea il daruie ctitoriei sale de la Dealu, scutindu-l de dări; documentul precizează ca satul era „langă mănăstire, sub deal”. 
Din documente mai tarzii (10.VII.1614) rezultă insa ca Alexandru Aldea nu daruise mănăstirii Dealu decat vinericiul domnesc (darea pe vin). In acelaşi secol, al XV lea, apar şi alţi proprietari la Răzvad: la 29.04.1453 mănăstirea Bolintin avea vie la Răzvad dariuţa de Filos (Pilea), logofătul lui Mircea cel Bătran, ceea ce arată că satul există în timpul domniei acestuia. Este posibil ca la sfarsitul sec.XV sa fi existat 2 sate cu numele Răzvad, deoarece la 06.10.1499 jupaniţa Stana avea o parte din sat cumparată de la Stan şi Ivan. La 16.03.1520 un alt stapan era Cazan, paharnicul şi fratele sau Sahat, care erau urmaşii proprietarilor din vremea lui Mircea cel Bătran.
Inca de la 1591 – 1592 devine proprietar la Răzvad, Socol – paharnicul din Cornaţeni.Devenind principal stăpan, Socol Corneţeanu construia o noua biserică „de în temelia ei şi pana la săvarsit” impreuna cu o noua casa, ale carei temelii se păstreaza, în locul vechiului lăcas s-a ridicat cea mai frumoasă cruce de piatră din judeţ pentru a se sti ca „s-au mutat acea beserică”.
La 10.03.1645, domnul ţării Matei Basarab, „impreună cu nepotul sau … Preda cel clucer” cantau „partea lor de la Răzvad, jumatatea de sat, care au fost de la moşul nostru jupan Doţea armaşul, cu judecata ţării”.
Dupa uciderea lui Socol Cornaţeanu – ginerele lui Mihai Viteazul, considerat unul dintre cei mai bogaţi boieri ai ţarii – de catre slujitorii rasculaţi în 1653, satul a ramas în stăpanirea fiilor sai numerosi, dupa cum aflam dintr-un document din 25.03.1654.
Din 1739 – 1740 o insemnată parte din Răzvadul de Sus şi de Jos a ajuns în proprietatea lui Barbu Văcărescu „cel stolnic”, care a cumparat pentru 660 taleri de la Grigorasco Brătăşanu şi fraţii acestuia moşie „din partea Ialomiţei pana la Slanicul lui Ban” cu „biserica de piatra de la stramoşi … şi vaduri de moara în apa Ialomiţei şi livezi da fan şi de pomi … pogoane de vie în deal şi cu ataştina viilor din deal”.
In a doua jumatăte a sec.XVIII sunt amintiţi şi alti proprietari în sat: o parte a lui Scarlat Greceanu şi o altă parte a mănăstirii Sf.Gheorghe Nou din Bucureşti (doc. din 12.II.1700 şi 16.VI.1777).
Dupa cum rezultă din doc. din 23.XI.1826, moşnenii din Răzvad aveau o situaţie mult mai bună decat satele de clacaşi din judeţ.
Divizat în două sate inca din sec.XVII, la 1810, aflăm ca în Răzvadul de Sus erau 36 case, iar în cel de Jos 121, iar în 1838 se intalnea o evidentă crestere demografică fiind menţionate 51 familii, respectiv 210, locuitorii avand mai multe viţe ca în alte parti şi un numar mare de pruni.
La sfarşitul secolului trecut, comuna Răzvad se compunea din trei catune: Răzvadul de Sus, Răzvadul de Jos şi Gorgoteni. Comuna era vestită prin podgoriile sale aflate pe dealurile: Pietrii, Valea Angheleştilor, Valea Opreştilor, Valea lui Socol şi Valea Viei. Era o comună mare avand 2457 locuitori. La Răzvad fiinteaza incepând din 1914, o serie de socieţati petroliere, care în perioada interbelica au scos profituri insemnate. Dintre aceste societaţi petroliere menţionam: „Astra Romană”, „Concordia”, „Creditul Miner”, „Foraj Lemaine”, „I.R.D.P.Petrol – Black”, „Petrolul Românesc”, „Româno-Belgiana de Petrol”, „Sandorum”, „Steaua Româna” etc. Gazul metan se extragea de aici de catre „Româno-Belgiana de Petrol”, în special.
Între anii 1930 – 1940, la Răzvad functiona urmatoarele societati: „Concordie” cu 1000 muncitori şi „Astra Româna” cu 5713 muncitori; „Sandorum” 11 muncitori; „Petrolul Românesc” 44 muncitori; „Societatea Româno – Belgiana” 40 muncitori; la care se mai adaugă celelalte societati, care aveau muncitori şi la Moreni, Stevropoleas, Gura-Ocniţei, Lis, Bucşani, Viforata, Comişani etc.
La Răzvadul de Jos a funcţionat un Cămin Cultural incepând cu anul 1939. Se organizau serbări culturale şi conferinţe cu caracter ştiinţific.Şcoala din Răzvadul de Jos a luat fiinţa în 1838, cand funcţiona în casa sfatului. In 1844 şcoala avea doua odai şi o sala. In 1920 s-a înfiinţat şcoala de fete care funcţiona intr-un local cu patru sali de clasă avand şi locuinţa pentru director. Dupa 1942 s-a infiinţat la şcoala de baieti un muzeu şcolar, o bibliotecă şi o cooperativă şcolară.
Şcoala de la Răzvadul de Sus a luat fiinţă la 13 septembrie 1843, cand cursurile se desfăsurau în casa invătaţorului întrucat clădirea şcolii nu se terminase. La 1930 ştia carte 45,1% din locuitori, un procent foarte ridicat faţă de alte sate.
In Răzvad au existat cateva vechi monumente, precum şi casele lui Socol Cornaţeanu din sec.XVII – Biserica din Răzvad 1643 – 1644 (hramul Sf. Nicolae). In această biserică a fost îngropată Marula, fiica lui Mihai Viteazul
şi soţia lui Socol Cornaţeanu. Biserica a fost reparată de vornicul Scarlat Greceanu dar s-a demolat apoi.
- Crucea din Răzvadul de Jos, de proporţii mijlocii a fost ridicată de Castea, fiica lui Socol Cornaţeanu, mare clucer (1641 – 1644). A fost ridicată foarte probabil cu prilejul construirii bisericii din Răzvad (1643 – 1644), al carui hram il poartă.
- Crucea din Răzvadul de Sus a fost ridicată în anul 1648 de Socol Cornaţeanu, pe locul unei biserici din lemn. Se află în curtea locuitorului Mihalachioiu şi are dimensiuni destul de mari 3,05 x 1 m. Poarta urmatoarea inscriptie în luma româna: „Această sfânta cruce ridicatu-s-eu întru numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt şi întru ajutorul sfântului hram adormirii prea sfintei făcătoare de minuni, Născătoarei de Dumnezeu, pururi Fecioarei Maria”.
Din documente mai tarzii (10.VII.1614) rezultă insa ca Alexandru Aldea nu daruise mănăstirii Dealu decat vinericiul domnesc (darea pe vin). In acelaşi secol, al XV lea, apar şi alţi proprietari la Răzvad: la 29.04.1453 mănăstirea Bolintin avea vie la Răzvad dariuţa de Filos (Pilea), logofătul lui Mircea cel Bătran, ceea ce arată că satul există în timpul domniei acestuia. Este posibil ca la sfarsitul sec.XV sa fi existat 2 sate cu numele Răzvad, deoarece la 06.10.1499 jupaniţa Stana avea o parte din sat cumparată de la Stan şi Ivan. La 16.03.1520 un alt stapan era Cazan, paharnicul şi fratele sau Sahat, care erau urmaşii proprietarilor din vremea lui Mircea cel Bătran.Inca de la 1591 – 1592 devine proprietar la Răzvad, Socol – paharnicul din Cornaţeni.Devenind principal stăpan, Socol Corneţeanu construia o noua biserică „de în temelia ei şi pana la săvarsit” impreuna cu o noua casa, ale carei temelii se păstreaza, în locul vechiului lăcas s-a ridicat cea mai frumoasă cruce de piatră din judeţ pentru a se sti ca „s-au mutat acea beserică”.
La 10.03.1645, domnul ţării Matei Basarab, „impreună cu nepotul sau … Preda cel clucer” cantau „partea lor de la Răzvad, jumatatea de sat, care au fost de la moşul nostru jupan Doţea armaşul, cu judecata ţării”.
Dupa uciderea lui Socol Cornaţeanu – ginerele lui Mihai Viteazul, considerat unul dintre cei mai bogaţi boieri ai ţarii – de catre slujitorii rasculaţi în 1653, satul a ramas în stăpanirea fiilor sai numerosi, dupa cum aflam dintr-un document din 25.03.1654.
Din 1739 – 1740 o insemnată parte din Răzvadul de Sus şi de Jos a ajuns în proprietatea lui Barbu Văcărescu „cel stolnic”, care a cumparat pentru 660 taleri de la Grigorasco Brătăşanu şi fraţii acestuia moşie „din partea Ialomiţei pana la Slanicul lui Ban” cu „biserica de piatra de la stramoşi … şi vaduri de moara în apa Ialomiţei şi livezi da fan şi de pomi … pogoane de vie în deal şi cu ataştina viilor din deal”.
In a doua jumatăte a sec.XVIII sunt amintiţi şi alti proprietari în sat: o parte a lui Scarlat Greceanu şi o altă parte a mănăstirii Sf.Gheorghe Nou din Bucureşti (doc. din 12.II.1700 şi 16.VI.1777).
Dupa cum rezultă din doc. din 23.XI.1826, moşnenii din Răzvad aveau o situaţie mult mai bună decat satele de clacaşi din judeţ.
Divizat în două sate inca din sec.XVII, la 1810, aflăm ca în Răzvadul de Sus erau 36 case, iar în cel de Jos 121, iar în 1838 se intalnea o evidentă crestere demografică fiind menţionate 51 familii, respectiv 210, locuitorii avand mai multe viţe ca în alte parti şi un numar mare de pruni.
La sfarşitul secolului trecut, comuna Răzvad se compunea din trei catune: Răzvadul de Sus, Răzvadul de Jos şi Gorgoteni. Comuna era vestită prin podgoriile sale aflate pe dealurile: Pietrii, Valea Angheleştilor, Valea Opreştilor, Valea lui Socol şi Valea Viei. Era o comună mare avand 2457 locuitori. La Răzvad fiinteaza incepând din 1914, o serie de socieţati petroliere, care în perioada interbelica au scos profituri insemnate. Dintre aceste societaţi petroliere menţionam: „Astra Romană”, „Concordia”, „Creditul Miner”, „Foraj Lemaine”, „I.R.D.P.Petrol – Black”, „Petrolul Românesc”, „Româno-Belgiana de Petrol”, „Sandorum”, „Steaua Româna” etc. Gazul metan se extragea de aici de catre „Româno-Belgiana de Petrol”, în special.
Între anii 1930 – 1940, la Răzvad functiona urmatoarele societati: „Concordie” cu 1000 muncitori şi „Astra Româna” cu 5713 muncitori; „Sandorum” 11 muncitori; „Petrolul Românesc” 44 muncitori; „Societatea Româno – Belgiana” 40 muncitori; la care se mai adaugă celelalte societati, care aveau muncitori şi la Moreni, Stevropoleas, Gura-Ocniţei, Lis, Bucşani, Viforata, Comişani etc.
La Răzvadul de Jos a funcţionat un Cămin Cultural incepând cu anul 1939. Se organizau serbări culturale şi conferinţe cu caracter ştiinţific.Şcoala din Răzvadul de Jos a luat fiinţa în 1838, cand funcţiona în casa sfatului. In 1844 şcoala avea doua odai şi o sala. In 1920 s-a înfiinţat şcoala de fete care funcţiona intr-un local cu patru sali de clasă avand şi locuinţa pentru director. Dupa 1942 s-a infiinţat la şcoala de baieti un muzeu şcolar, o bibliotecă şi o cooperativă şcolară.
Şcoala de la Răzvadul de Sus a luat fiinţă la 13 septembrie 1843, cand cursurile se desfăsurau în casa invătaţorului întrucat clădirea şcolii nu se terminase. La 1930 ştia carte 45,1% din locuitori, un procent foarte ridicat faţă de alte sate.
In Răzvad au existat cateva vechi monumente, precum şi casele lui Socol Cornaţeanu din sec.XVII – Biserica din Răzvad 1643 – 1644 (hramul Sf. Nicolae). In această biserică a fost îngropată Marula, fiica lui Mihai Viteazul
şi soţia lui Socol Cornaţeanu. Biserica a fost reparată de vornicul Scarlat Greceanu dar s-a demolat apoi.- Crucea din Răzvadul de Jos, de proporţii mijlocii a fost ridicată de Castea, fiica lui Socol Cornaţeanu, mare clucer (1641 – 1644). A fost ridicată foarte probabil cu prilejul construirii bisericii din Răzvad (1643 – 1644), al carui hram il poartă.
- Crucea din Răzvadul de Sus a fost ridicată în anul 1648 de Socol Cornaţeanu, pe locul unei biserici din lemn. Se află în curtea locuitorului Mihalachioiu şi are dimensiuni destul de mari 3,05 x 1 m. Poarta urmatoarea inscriptie în luma româna: „Această sfânta cruce ridicatu-s-eu întru numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt şi întru ajutorul sfântului hram adormirii prea sfintei făcătoare de minuni, Născătoarei de Dumnezeu, pururi Fecioarei Maria”.
GORGOTA (Golgota) – s-a format în jurul mănăstirii din sec.XVI care poarta numele Golgotei, dealul unde a fost răstignit Isus Hristos. La 7.VII.1596, Mihai Viteazul intarea mănăstirii Gorgota ocina şi vecinii din jurul mănăstirii, scutindu-i de toate dările şi slujbele numai sa păzească mănăstirea de făcătorii de rele „caci au venit tâlharii de au jefuit şi au stricat sfânta mănăstire” . Înainte de constituirea satului, aici exista o ocina numita Varvara pe care a cumparat-o mănăstirea la 15.V.1628. La 1864 au fost improprietariţi 106 locuitori, din care 50 mijlocaşi şi 38 palmaşi.
Populaţie: la 1835 – 76 gospodării; 1838 – 352 locuitori cu 97 familii; 1975 – 490 gospodării.
Şcoala s-a infiinţat dupa 1844, un timp a funcţionat în două chilii ale mănăstirii Gorgota.
In 1930 stia carte 60,2% din locuitori.
Căminul Cultural „Vlad Ţepeş” s-a construit la 11.VI.1939 cu sediul în localul şcolii primare. Se organizau serbări, conferinţe culturale , cursuri ţaranesti, sezători şi s-a infiinţat o bibliotecă populară.
MĂNĂSTIREA GORGOTA îsi poartă zidirea pentru veacuri, din vremea domniei lui Pătraşcu cel Bun (1554 – 1557)
.
Documente pentru datarea certă a intemeierii acestui lăcas nu avem. Jafurile şi ruina care s-au abatut peste aşezarea mănăstirească au facut să se piardă multe acte preţioase, printre care şi cele ale primului ctitor. Dintre hrisoavele mai tarzii, care ne-au rămas, unul este cel din 7.VII.1594, prin care Mihai Viteazul intăreste mănăstirii moşia din jurul ei, socotindu-l pe Pătrascu cel Bun „ctitor al sfintei dumnezeieşti mănăstiri” ; mai tarziu la 3.XII.1597 în cartea lui Fotea sudeţul cu 12 pargari, acelaşi voievod spune că „a fost miluită această biserică de la intemeierea cu locul de mosie dimprejurul mănăstirii de raposatul parintele domniei mele. Io Pătrascu voievod”. Biserica şi primele construcţii aferente ei au fost deci ridicate din porunca voievodului Pătraşcu cel Bun, în răstimpul celor trei ani ai scurtei sale domnii.
Numerosi domni, printre care Matei Basarab, Serban Cantacuzino, Constantin Brancoveanu, Grogore Ghica sau Constantin Mavrocordat o înzestreaza cu moşii sau i le intăresc pe cele vechi, cu prilejul unor judecăţi.
In clădirile mănăstirii a funcţionat – ca şi în alte mănăstiri sau biserici – o şcoala unde invaţau copii. Despre existenta acestei şcoli aflam intr-un document din 1315, unde se spune ca în sfânta mănăstire dintru inceput au fost şcoala pentru invătatura copiilor, iar acum, de peste doi ani a lipsit cu totul. Nu stim ce intelege alcătuitorul documentului prin expresia „dintru inceput:” ; în orice caz este vorba de o şcoala veche, probabil din sec. al XVII lea.
Restaurată parţial la 1536, peste 11 ani biserica era din nou intr-o stare precară. Dupa cum rezultă dintr-o catagrafie din anul 1847, zugraveala, desi noua, era „pe alocuri stricată şi cojită” , iar biserica nu avea bolti, ci un „tavan de lemn, vopsit peste tot, cu un caticumen zdrobit” .
La 1900 biserica a fost incinsă cu un brau de fier pentru consolidare. In anul 1967 au fost initiate o serie de lucrari de salvare, al caror scop a fost, în primul rand, consolidarea zidurilor bisericii şi acoperirea sa cu un invelis de sită.
Populaţie: la 1835 – 76 gospodării; 1838 – 352 locuitori cu 97 familii; 1975 – 490 gospodării.
Şcoala s-a infiinţat dupa 1844, un timp a funcţionat în două chilii ale mănăstirii Gorgota.
In 1930 stia carte 60,2% din locuitori.
Căminul Cultural „Vlad Ţepeş” s-a construit la 11.VI.1939 cu sediul în localul şcolii primare. Se organizau serbări, conferinţe culturale , cursuri ţaranesti, sezători şi s-a infiinţat o bibliotecă populară.
MĂNĂSTIREA GORGOTA îsi poartă zidirea pentru veacuri, din vremea domniei lui Pătraşcu cel Bun (1554 – 1557)
.Documente pentru datarea certă a intemeierii acestui lăcas nu avem. Jafurile şi ruina care s-au abatut peste aşezarea mănăstirească au facut să se piardă multe acte preţioase, printre care şi cele ale primului ctitor. Dintre hrisoavele mai tarzii, care ne-au rămas, unul este cel din 7.VII.1594, prin care Mihai Viteazul intăreste mănăstirii moşia din jurul ei, socotindu-l pe Pătrascu cel Bun „ctitor al sfintei dumnezeieşti mănăstiri” ; mai tarziu la 3.XII.1597 în cartea lui Fotea sudeţul cu 12 pargari, acelaşi voievod spune că „a fost miluită această biserică de la intemeierea cu locul de mosie dimprejurul mănăstirii de raposatul parintele domniei mele. Io Pătrascu voievod”. Biserica şi primele construcţii aferente ei au fost deci ridicate din porunca voievodului Pătraşcu cel Bun, în răstimpul celor trei ani ai scurtei sale domnii.
Numerosi domni, printre care Matei Basarab, Serban Cantacuzino, Constantin Brancoveanu, Grogore Ghica sau Constantin Mavrocordat o înzestreaza cu moşii sau i le intăresc pe cele vechi, cu prilejul unor judecăţi.
In clădirile mănăstirii a funcţionat – ca şi în alte mănăstiri sau biserici – o şcoala unde invaţau copii. Despre existenta acestei şcoli aflam intr-un document din 1315, unde se spune ca în sfânta mănăstire dintru inceput au fost şcoala pentru invătatura copiilor, iar acum, de peste doi ani a lipsit cu totul. Nu stim ce intelege alcătuitorul documentului prin expresia „dintru inceput:” ; în orice caz este vorba de o şcoala veche, probabil din sec. al XVII lea.
Restaurată parţial la 1536, peste 11 ani biserica era din nou intr-o stare precară. Dupa cum rezultă dintr-o catagrafie din anul 1847, zugraveala, desi noua, era „pe alocuri stricată şi cojită” , iar biserica nu avea bolti, ci un „tavan de lemn, vopsit peste tot, cu un caticumen zdrobit” .
La 1900 biserica a fost incinsă cu un brau de fier pentru consolidare. In anul 1967 au fost initiate o serie de lucrari de salvare, al caror scop a fost, în primul rand, consolidarea zidurilor bisericii şi acoperirea sa cu un invelis de sită.
VALEA VOIEVOZILOR. De la Valea Voievozilor provin mai multe piese de bronz din prima epoca a fierului (printre care un cuţitaş din Hallstatt-ul timpuriu) şi o moneda getica de tip Adâncata – Mănăstirea.
Valea Voievozilor este un sat asezat pe maul stâng al raului Ialomiţa, sub poalele dealurilor Viforatei. Se numeşte astfel, deoarece se spune ca pe aici trecea drumul Voievozilor. Inainte de apariţia acestui sat se gasea aici satul CALUGĂRENI, amintit la 10.IX.1943, cand este pomenită o vie la Târgoviste, „în hotarul Călugarenilor”. Din documentele mai târzii (15.VI.1612 şi 10.VII.1614) rezultă ca Radu cel Mare (1495 – 1508) a daruit satul Calugareni mănăstirii Dealu, în stapanirea careia se afla la datele amintite. La 20.III.1627 avea aici parte şi Necula paharnicul din Cornaţeni, care o lasa varului sau primar, Draghici postelnicul.
In sec.XVII satul Călugareni a continuat să existe, iar Valea Voievozilor era doar un topic. La 10.XI.1655 mănăstirea Dealu avea venitul ocinei „care se chiamă Calugareni, insa tot pe apa Ialomiţei drept în gura Vaii Voievozilor, tot pe cursura vaii … pana la hotarul Răzvadului şi pana la Blaj şi pe unde vor fi hotarele cele vechi”. La 29.IV.1618 Alexandru Ilias voievod daruieşte lui Manolache sifar vii în dealul Târgovistei pe Valea Voievozilor. La 1.VII.1696 este amintit „drumul Văii lui Voevod”.
Aşezarea a căpătat o importanţa deosebită în vremea domniei lui Matei Basarab cand aici existau numeroase vii.
Din această vreme dateaza doua cruci comemorative, din care una reglementează plata dărilor cuvenite pentru vin. De dimensiuni impresionante (3,50×1,38 m), crucea a fost ridicata de Matei Basarab pentru a aminti locuitorilor din Tărgoviste şi slujbaşilor domnesti abuzivi ce obligaţii aveau primii faţa de fiscul domensc pentru viile din această regiune.
La 1837 funcţiona un targ duminical „trebuincios atât pentru cei cu dealuri (de vii) … cum şi pentru cei străini” care se desfasura „pe vremea viilor”. În afara de acest targ, mai funcţiona 4 bâlciuri pe an.
În această vreme satul se numea MAHALAUA; locuitorii săi au luat parte la Răscoala din 1907, cand s-au alaturat celor din Răzvad şi Sateni.
In perioada interbelică (1928), principalele ocupaţii erau pomicultura (122 ha), viticultura (80 ha). Existau 8 ateliere de caramizi, doua ateliere de incăltaminte, un atelier de croitorie etc.
In 1810 „Mahalaua de peste garla” avea 357 locuitori cu 96 case; 1835 – 98 gospodării (Mahalaua); 1838 – 133 familii cu 510 locuitori, din care 10 mesteşugari şi 26 vieri; 1975 – 644 gospodarii (sat mare).
Valea Voievozilor este un sat asezat pe maul stâng al raului Ialomiţa, sub poalele dealurilor Viforatei. Se numeşte astfel, deoarece se spune ca pe aici trecea drumul Voievozilor. Inainte de apariţia acestui sat se gasea aici satul CALUGĂRENI, amintit la 10.IX.1943, cand este pomenită o vie la Târgoviste, „în hotarul Călugarenilor”. Din documentele mai târzii (15.VI.1612 şi 10.VII.1614) rezultă ca Radu cel Mare (1495 – 1508) a daruit satul Calugareni mănăstirii Dealu, în stapanirea careia se afla la datele amintite. La 20.III.1627 avea aici parte şi Necula paharnicul din Cornaţeni, care o lasa varului sau primar, Draghici postelnicul.
In sec.XVII satul Călugareni a continuat să existe, iar Valea Voievozilor era doar un topic. La 10.XI.1655 mănăstirea Dealu avea venitul ocinei „care se chiamă Calugareni, insa tot pe apa Ialomiţei drept în gura Vaii Voievozilor, tot pe cursura vaii … pana la hotarul Răzvadului şi pana la Blaj şi pe unde vor fi hotarele cele vechi”. La 29.IV.1618 Alexandru Ilias voievod daruieşte lui Manolache sifar vii în dealul Târgovistei pe Valea Voievozilor. La 1.VII.1696 este amintit „drumul Văii lui Voevod”.
Aşezarea a căpătat o importanţa deosebită în vremea domniei lui Matei Basarab cand aici existau numeroase vii.
Din această vreme dateaza doua cruci comemorative, din care una reglementează plata dărilor cuvenite pentru vin. De dimensiuni impresionante (3,50×1,38 m), crucea a fost ridicata de Matei Basarab pentru a aminti locuitorilor din Tărgoviste şi slujbaşilor domnesti abuzivi ce obligaţii aveau primii faţa de fiscul domensc pentru viile din această regiune.
La 1837 funcţiona un targ duminical „trebuincios atât pentru cei cu dealuri (de vii) … cum şi pentru cei străini” care se desfasura „pe vremea viilor”. În afara de acest targ, mai funcţiona 4 bâlciuri pe an.
În această vreme satul se numea MAHALAUA; locuitorii săi au luat parte la Răscoala din 1907, cand s-au alaturat celor din Răzvad şi Sateni.
In perioada interbelică (1928), principalele ocupaţii erau pomicultura (122 ha), viticultura (80 ha). Existau 8 ateliere de caramizi, doua ateliere de incăltaminte, un atelier de croitorie etc.
In 1810 „Mahalaua de peste garla” avea 357 locuitori cu 96 case; 1835 – 98 gospodării (Mahalaua); 1838 – 133 familii cu 510 locuitori, din care 10 mesteşugari şi 26 vieri; 1975 – 644 gospodarii (sat mare).
